Posibilitatea unei viitoare evoluții a Uniunii Europene spre o construcție cu două viteze, un nucleu dur și integrat dublat de o periferie cu participare și influență limitată, tinde să genereze îngrijorare în România, pentru că implica automat perspective de evoluție democratică mai slabe pentru țara noastră.
E normal să ne facem griji având în vedere evoluția solidă, chiar dacă nu spectaculoasă, care a avut loc din 2007 până acum. Ar fi însă cazul să aflăm exact care sunt vitezele și în ce măasură putem să acelerăm suficient ca să mergem alături de Franța, Germania și aliații lor vestici.
Conceptele dezbătute acum, după șocul Brexit și înainte de alegerile importante ale acestui an, nu clarifică în ce măsură grupa a doua de state a unei posibile noi organizări europene o să fie deprivată de resurse sau o să fie doar sub supraveghere extinsă când e vorba de folosirea lor. România, și aparent și Bulgaria, Cehia, Ungaria și Slovacia (Polonia pare să fie capabilă de integrare sporită economică în pofida trasului politic spre dreapta) beneficiază de pe urma faptului că Parlamentul și Comisia stau cu ochii pe instituțiile și politicieni noștri. Un viitor în care atenția e sporită și duce la o evoluție a partidelor la nivel intern nu e unul prost.
România chiar trebuie să se opună inteligent și să negocieze orice posibilă separare de statut în interiorul Uniunii dar e mai important ca Europa să rămână atrăgătoare conceptual și un modul instituțional chiar dacă prinde viteze diferite decât să rămână unită doar de pentru imagine.