drepturi – Dumitrescu Andrei

Partidul Nepăsării câștigă din nou. Cum putem să îl învingem în 2020

7.212.022 cetățeni români au votat la alegerile parlamentare, conform Biroului Electoral Central (http://prezenta.bec.ro/), ceea ce reprezintă 39,49% din cei de pe liste, o minoritate care decide pentru o majoritate de peste 18 milioane și face din 2016 un nou an în care Partidul Nepăsării este cel mai puternic din România.

Partidul Social Democrat va domina Parlamentul dar scorul său de aproximativ 46% se traduce în doar puțin peste 3.3 milioane de voturi, mai puțin de un sfert din cei care puteau să își exprime votul pe 11 decembrie.

Una dintre reacțiile normale ale celor care au fost la vot, mai ales dacă sunt tineri și nemulțumiți cu rezultatele finale, e să transfere responsabilitatea acestei majorități care a ales să stea acasă și să voteze, fără buletin și ștampilă, pentru Partidul Nepăsării.

Cei care au votat sunt neiertători cu absenții: unii cred că cei care au stat acasă nu au voie să comenteze situația politică pentru patru ani, alții le contestă dreptul de a mai vota în viitor, cei mai radicali cer ca cei care nu au participat la vot să primească nume noi și care să le arate rușinea pe rețelele de socializare.

Partidul Nepăsării, cu toată lipsa lui de lideri și de platformă, s-ar bucura ca măcar una dintre aceate idei să fie adoptate de cei care au votat și care arborează acum un aer de superioritate morală, pentru că absenteismul se hrănește cu clivaje, ignoranță și falsuri.

Sunt dezamăgit că mai puțin de 40% dintre români au decis să își exprime prin vot voința politică dar pentru ca acest procent să crească în 2020 și după e nevoie de dialog, de educație și de definirea unei noi oferte politice.

În loc să îi blamăm pe cei care au stat acasă e nevoie să aflăm de ce neimplicarea e pentru ei alegerea corectă, să vedem cine și ce îi poate convinge să fie interesați de politică și cum poate votul să devină un obicei cu semnificație.

În loc să ne plângem despre lipsa de educație politică e majorității cetățenilor din România poate e momentul să o oferim, indiferent dacă suntem de acord cu alegerile politice ale interlocutorilor sau nu.

În loc să criticăm partidele și liderii lor e clar cazul să ne hotărâm dacă suntem mulțumiți cu oferta care vine de la PSD, PNL, USR, ALDE, UDMR sau PMP, dacă e nevoie ca ele să fie reformate din interior sau dacă e cazul să construim formațiuni complet noi care să zguduie scena politică.

Împărțirea societății în cei buni care au votat cu cine trebuie și cei răi care au votat greșit sau au stat acasă nu face decăt să crească forța nepăsării. Doar prin dialog dublat de informare putem să creștem interesul legat de politică și să convingem mai mulți cetățeni să aleagă în 2020.

Moralitatea lui Iohannis e mai importantă decât legalitatea lui Dragnea

Klaus Iohannis a declarat public că nu va accepta nominalizarea unei persoane urmărite sau condamnate penal pentru funcția de prim-ministru al României după alegerile parlamentare din decembrie, indiferent de sprijinul pe care acesta îl are în Parlament.

Afirmația continuă o serie de intervenții prin care președintele încearcă să promoveze Partidul Național Liberal ca singura alternativă relevantă la Partidul Social Democrat și vine după ce el a sugerat și că e gata să îl desemneze pe Dacian Cioloș premier dacă el reușește să se integreze în sistemul politic.

Reacția lui Liviu Dragnea, liderul PSD și probabilul candidate la funcția de prim-ministru al partidului, a fost previzibilă și dură. Frazele folosite de el și de Iohannis sunt destul de clare și de dure.

Poziția președintelui României, dacă ignorăm pentru moment utilitatea ei politică, este bine ancorată în moralitate și subliniază incompatibilitatea dintre o condamnare penală și funcția de șef al executivului unei țări.

Răspunsul lui Dragnea, ingorând lipsa de respect pentru președenție ca instituție, se bazează pe legalitatea ca evoluție a moralității în spațiul politic și argumentează că nu există o limitare în lege legată de ocupantul poziției de prim-ministru.

Fiecare cetățean trebuie să își pună câteva întrebări simple: e mai importantă moralitatea sau legalitatea pentru un sistem politic? Are românie nevoie de un prim-ministru care există mai ales în spațiul politic sau de unul care servește ca un exemplu de umanitate? Putem să limităm drepturile unui cetățean și în ce măsură poate președintele să impună unilateral una?

Din punctul meu de vedere responsabilitatea numirii unor candidați pentru funcția de prim-ministru fără probleme legale revine partidelor și președintele ar trebui să își rezerve un drept de a respinge o nominalizare pe care o consideră nepotrivită în măsura în care încearcă în același timp să transfere această judecată morală în sistemul legal.

Afirmația lui Iohannis este utilă pentru PNL din punct de vedere politic pentru că subliniază problemele pe care le are PSD-ul, dar alianța dintre președinte și partidul care îl sprijină nu poate să ignore incidentul recent legat de Blaga, care subminează astfel de poziții bazate pe moralitate.

PSD ar trebui să fie ceva mai rezervat în a răspunde unor astfel de atacuri și cred că cea mai bună mișcare a social-democraților e să afirme că Liviu Dragnea nu e interesat de funcția de prim-ministru și să nominalizeze o altă persoană, fără bagaj legal, care să elimine această vulnerabilitate a partidului.

Timpul lui Călin Popescu Tăriceanu versus timpul cetățeanului român

Călin Popescu Tăriceanu, președintele Senatului României și liderul Partidului Alianța Liberalilor și Democraților, a generat un scandal când a evitat o coadă semnificativă pentru a obține rapid un nou permis de conducere. News.ro are o cronologie destul de clară a faptelor de joia trecută și scoate în evidență modul în care toși cei implicați în incident au preferat să nu discute despre el.

Tăriceanu a încercat să ofere un fel ed explicație/clarificare legată de întâmplare și a discutat cu Antena 3 despre gestul său și motivația din spatele acțiunilor, spunând: “Plec de la următoarea constatare: există în orice stat câteva funcții importante, unde oamenii au fost aleși să reprezinte statul și să se dedice în principal problemelor societății. Asta ar trebui să fie preocuparea lor principală. Nu statul la coadă. În toate țările se găsesc, legal, anumite pârghii, care să le permită să se dedicelor problemelor societății. E o problemă de gestiune a timpului. Da, am vorbit ca să merg înainte de începerea programului, să nu fac un gest ostentativ.”

Tentativa de justificare a președintelui ALDE are oareșce merite pentru că pune în discuție valoarea timpului pe care un proces teoretic simplu, ca obținerea unui act, îl cere în România și modul în care el ar putea să fie folosit de un demnitar pentru a se dedica problemelor societății pe care o reprezintă.

Fără prea mult context orice e ușor să îi dai dreptate lui Tăriceanu, să accepți că președintele Senatului a încercat să rezolve rapid o problemă pentru a se ocupa de altele mai mari și că până la urmă poziția sa din stat îi oferă anumite avantaje informale.

Dar tentativa de justificare a lui Călin Popescu Tăriceanu este ratată pentru că ignoră faptul că timpul tuturor celor implicați în obținerea unui nou permis este prețios în sine iar egalitatea cetățenilor în spațiul public este unul dintre principalele elemente doctrinare ale liberalismului pe care teoretic politicianul îl promovează.

Dacă liderul ALDE vrea că el să aibă mai mult timp pentru a se ocupa de problemele țării poate că e o idee bună să sufere o coadă birocratică din când în când pentru a înțelege cât de important e să simplifice genul ăsta de procese pentru ca toți cei care au nevoie de ele să aibă timp în plus.

Tăriceanu are o intuiție corectă legată de valoarea timpului, acum nu mai trebuie decât să înțeleagă că ea trebuie să se aplice tuturor cetățenilor, indiferent de ce fac ei cu timpul lor, și nu doar celor care au puterea necesară ca să aranjeze rute ocolitoare.